Latest

11/14/2017

Vietile Sfintilor - urcus duhovnicesc spre Imparatia lui Dumnezeu

Niciun comentariu:

Sfantul Iustin Popovici spune despre Vietile Sfintilor ca, in definitiv, dau marturie despre o singura viata, cea a lui Hristos: “Crestini sunt purtatori de Hristos, si, in virtutea acestui fapt, ei sunt purtatori si posesori ai vietii vesnice…“

Sfintii traiesc in Hristos, iar Hristos, de asemenea, traieste in ei, prin energiile Sale divine, prin harul Sau. Mantuitorul Insusi spune in Sfanta Scriptura: “Ramaneti in Mine si Eu in voi. Precum mladita nu poate sa aduca roada de la sine, daca nu ramane in vita, tot asa nici voi, daca nu ramaneti in Mine.” (Ioan 15:4)

Iar, unde este Hristos, este si Tatal si Duhul Sfant, altfel spus, Sfanta Treime: “Daca Ma iubeste cineva, va pazi cuvantul Meu, si Tatal Meu il va iubi, si vom veni la el si vom face locas la el. (Ioan 14:23)

Impreuna cu SfantulApostol Pavel, orice sfant al Bisericii ne cheama: “Fiti urmatori ai mei, precum si eu sunt al lui Hristos”. (I Cor. 11:1).

Sfântul Ioan Scărarul (sec. VI) scrie: “Precum săracii, văzând vistierii împărăteşti, îşi cunosc şi mai mult sărăcia lor, tot aşa şi sufletul, citind despre marile virtuţi ale părinţilor, îşi face cugetul său şi mai smerit” (Filocalia a 9 a, Treapta 26: 25).

Sfântul Ioan Scărarul scrie în alt loc: “E un lucru bun a te minuna de ostenelile sfinţilor. E un lucru pricinuitor de mântuire a râvni să faci la fel. Însă a voi să urmezi vieţuirea lor dintr-o dată e un lucru nesocotit şi cu neputinţă” (Filocalia a 9 aTreapta 4: 42).



Mai jos gasiti mai multe carti de vietile sfintilor pe diferite luni:

Noiembrie

10/31/2017

"Tinerii si nevoile lor" - diac. Adrian Sorin Mihalache

Niciun comentariu:






Conferința ”Tinerețea între bucuria cunoașterii și libertinaj - Tinerii și nevoile lor”, susținută de diac. lect. dr. Adrian Sorin Mihalache. Evenimentul a avut joi, 15 decembrie 2016, la Craiova.



Părintele diacon Adrian Sorin Mihalache este licenţiat în matematică şi teologie, a absolvit cursuri de master în psihologie, filosofie, teologie ortodoxă şi fizică teoretică. Din anul 2010 este doctor în filosofie al Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, iar în prezent urmează un doctorat în neuroștiințe la Facultatea de Medicină și Farmacie “Carol Davila” din București. Este cadru didactic la Facultatea de Teologie Ortodoxă “Dumitru Stăniloaie” din Iaşi din anul 2008, editor executiv al „Journal for Interdisciplinary Research on Religion and Science” și coordonator al Centrului de Studii Interdisciplinare în Religie şi Ştiinţă din 2014. Părintele diacon Adrian Sorin Mihalache realizează şi moderează din 2010 emisiunea „Lumina celui nevăzut” la TV Trinitas, este trainer în cadrul “Atelierului de restaurare a vieții” demarat în 2015 și este implicat în numeroase proiecte şi activităţi cu specific interdisciplinar.

Parintele profesor a lansat doua carti extrem de interesante pe care vi le puteti procura si dumneavoastra: 

Lumina Celui Nevazut vol.1



PS: Dati clic pe titlurile cartilor pentru detalii!

10/18/2017

Rugăciune de nemoarte

Niciun comentariu:
A trecut și Olga Tudorache hotarul veșniciei.
A făcut-o într-un miez de toamnă indicibil de frumos.
Scena, lumea și noi înșine am rămas mai săraci.
Și mai orfani de încă un talent zdrobitor.
De la mine o lacrimă și modestul poem de mai jos.
Odihnă veșnică în pacea niciodată apusei lumini, Olga!



Doamne și Stăpânul Vieții
Te rog, ca de-atâtea ori,
Ia la Tine doar poeții
Și ni-i lasă pe actori.

Existenței dând deplinul  
Ei trăiesc mai nu știu cum,
Duc o cruce cât destinul,
Nu le da și-un ultim drum!

Într-un fel, sunt sarea lumii,
Altfel, pentru ei, vin zorii…
Știi că va-ngheța Planeta
Dacă ne-ar pleca actorii??!!

Nalț acum o rugăciune:
Pentru-actori dă numai bine
Doamne…Sau fă o minune:
Fă-i nemuritori. Ca Tine!



10/16/2017

Dacă Dumnezeu mi-ar oferi încă o bucată de viaţă...

Niciun comentariu:

Un eseu profund, scris de Gabriel Garcia Marquez:
Aflați mai multe »

10/14/2017

Măicuţa mea din cer şi din pământ

Niciun comentariu:


Plouă, mamă, plouă-n Bucovina,
plouă-n Câmpulung Moldovenesc,
în cimitir cresc parcă cruci de apă

din care muguri fragezi lăstăresc
şi-n somnul tău asculţi cum ploaia sapă

cu hărnicie-n piatră cântec vechi
şi nu m-auzi…ce multe am a-ţi spune

şi chiar ţi le şi spun pe toate-n gând,
măicuţa mea din cer şi din pământ,

care-ai plecat, de mult, în rugăciune…

9/29/2017

Povestea romancei Olga care a murit si a inviat

Niciun comentariu:

Aceasta fascinanta poveste aveam sa o ascult in seara Lasatului de Sec, intr-o indepartata manastire de maici din partile Satmarului: Manastirea Teghea. Din pricina ninsorilor nemiloase din ultimele zile, doar cativa mireni se incumentasera intr-acolo. Ma aflam singur, cu maica stareta Emanuela, intr-o bisericuta maramuresana, inconjurata de camp, camp alb si nemarginit, prin peretii de lemn auzeam vuietul napraznic al vanturilor infuriind zapada si, ceva mai departe, cantecul abia deslusit al calugaritelor adunate la ultima vecernie dinaintea Postului Mare.
Maica stareta imi povestea, printre altele, cum a imbracat ea haina calugariei: „cu vreo 20 de ani in urma, si acolo am auzit ca pe taramul marii, la Constanta, ar exista o femeie care a murit si a inviat. Curiozitatea laicului m-a impins intr-acolo sa cercetez cazul si intr-adevar, asa era! Mai mult, in urma mortii, femeia se preschimbase total: devenise unul dintre oamenii cei mai credinciosi pe care i-am cunoscut vreo data. Dupa o noapte intreaga de confesiune, ea mi-a spus: „Maine vom merge amandoua la Techirghiol, la parintele Arsenie Papacioc si el iti va spune un cuvant care iti va schimba destinul. Si, intr-adevar, a doua zi, doar vazundu-ma, parintele Arsenie mi-a zis: „Femeie, tu ai fi buna de monahie”. De atunci, n-a mai fost alta cale pentru mine decat manastirea.”
Nu mi-a venit sa cred urechilor: „O femeie care a murit si a inviat?” Da, era adevarat. Traieste si azi, numele ei este Olga.
Voi reproduce aici spusele domnului Dumitru Zimbru, civant cu cuvant, asa cum le-am auzit si eu la Manastirea Teghea, in seara zilei de 25 februarie 2001.
Minunea de pe masa de marmura
„Olga s-a nascut in anul 1946, intr-un satuc din zona Botosanilor. Parintii, oameni cu frica lui Dumnezeu, i-au insuflat dragostea fata de cele sfinte si, intr-adevar, pana la varsta adolescentei, ea a fost foarte credincioasa. Mai tarziu, au furat-o insa ispitele vietii. S-a maritat, s-a mutat la Constanta, avand o functie buna intr-o intreprindere, a lasat cu totul deoparte obiceiurile crestinesti ale copilariei. Se imbraca precum o oraseanca, traia si gandea ca o oraseanca. Nu avea alta grija decat a casei si a sotului ei.
In 1973, dupa trei-patru ani de la nasterea fiului sau, sanatatea ei a inceput sa se subrezeasca. Simtea o durere mare in cosul pieptului, aproape de inima, ametea, puterile o paraseau. A fost dusa in mare graba la un spital bucurestean, iar aici medicii nu i-au dat alta sansa in afara unei interventii chirurgicale pe cord, foarte riscanta si complicata. Operatia a durat o noapte intreaga. Spre ziua, lupta cu moartea a ajuns la final si chirurgii i-au declarat decesul. Tot ceea ce fusese omeneste posibil facusera. Cineva din spital a anuntat familia si, chiar a doua zi, cei apropiati au sosit la Bucuresti, aducand cu ei sicriul si toate cele trebuincioase ingropaciunii. Jale mare pe bietul sot, care nu s-a putut opri din plans multa vreme. O intamplare – dar eu cred ca n-a fost doar intamplare, ci o adevarata minune! – a facut ca medicul legist al spitalului sa aiba un accident de masina, chiar in aceeasi zi, la Valenii de Munte, autopsia fiind astfel amanata.
Ei, ajungem la ziua a doua, pe la ceasurile amiezii. Medicii au trimis o brancardiera sa aduca trupul neinsufletit al femeii, pentru a-i face expertiza medico-legala. Obisnuita cu atmosfera lugubra a salii de morga, brancardiera a intrat degajata, fredonand un refren muzical. Cadavrul pe care trebuia sa-l transporte se afla in fundul incaperii, pe o masa din marmura. Chiar in clipa in care s-a apropiat de locul cu pricina, „moarta” a deschis ochii si i-a spus cu voce blajina: „Dumneata canti si pe mine ma lasi sa inghet pe lespedea asta de piatra? „. Ingrozita, sarmana brancardiera a facut un atac de cord si a murit pe loc, chiar in morga. De prisos sa mai spun ca celelalte surori, trimise sa vada de ce nu se mai intoarce colega lor, au impietrit de frica si ele, vazand ca moarta vorbeste, in vreme ce brancardiera zace jos, pe podea. „Nu va fac nimic, oameni buni! Ajutati-ma!… „, gemea decedata, tremurand din tot corpul (dupa doua zile, cat a zacut pe lespedea rece, i s-au descoperit sapte gauri in plamani, pricinuite de frigul si umezeala pietrei). In cele din urma, au dus-o inapoi in salon. Cand a revazut-o, bolnava din patul alaturat – o femeie ceva mai in varsta – a strigat: „Doamne Dumnezeule, a inviat moarta!”, si-a facut cruce si s-a aruncat pe fereastra, de la etajul intai. Spre norocul ei, a cazut in niste tufe incalcite si nu s-a ales decat cu cateva zgarieturi.
Dincolo de toate aceste fapte stranii, dar pe deplin verificabile, medicii au declarat ca n-au intalnit nici in carti un asemenea caz de moarte clinica. Cat despre preotul spitalului, el a cazut in genunchi, strigand: „E minune dumnezeiasca! „.
Cu sufletul prin iad
Ce a trait aceasta femeie in timpul mortii ei clinice, viziunile pe care le-a avut reprezinta o alta poveste de necrezut. Va spun, de fiecare data cand imi relata lucrurile acestea – desi cuvintele omenesti sunt prea neputincioase spre a descrie aceste episoade nepamantene – de fiecare data ma cutremuram si chiar ma inspaimantam de moarte. Nu trebuia decat s-o privesti in ochi, sa-i vezi ochii in care se stransese atata suferinta si putere, ca sa-ti dai seama ca ceea ce spune nu poate fi decat adevarat. Puteti sa ma credeti sau nu, dar femeia aceasta fusese in iad. Mai intai i s-au aratat, unul dupa altul, toate pacatele: unde a fost, ce-a facut, ce haine a-mbracat, ce fapte bune si rele a facut in viata, absolut totul. Apoi – spune ea – s-a despicat pamantul si sufletul ei s-a prabusit pana-n adancul temnitelor iadului, a vazut focul Gheenei, focul ce te arde, dar nu te mistuie, demonii salbatici, cruzi si nemilostivi, toata suferinta pe care o poate indura vreodata un muritor si doar inchipuirea acestor suferinte, povestite de femeia aceasta, imi umplea mintea de o spaima cumplita. Un lucru e sigur: Olga s-a trezit cu totul schimbata. Asta o poate spune oricine dintre cei care au cunoscut-o inainte. Iar dovada cea mai convingatoare ca in timpul mortii clinice i s-a intamplat ceva cutremurator este faptul ca, timp de doua saptamani, pana ce si-a revenit, trupul ei a avut un miros insuportabil, de care nu putea scapa in nici un fel. Medicii spuneau ca e miros cadaveric. Un preot a zis: „Doamne, femeia asta miroase a iad! „.
Pilda medicului necredincios
La doua saptamani, Olga a cerut ca un preot dintr-o biserica apropiata sa-i faca o slujba de dezlegare. Tare s-au mirat cu totii: imediat dupa stropirea cu apa sfintita si citirea molitfelor, carnea femeii a inceput sa miroasa frumos si curat, precum mirul. Unul dintre medici, infuriat de propriile neputinte, dar si de puterile preotesti, l-a intrebat pe preot, in raspar: „Da ce studii ai dumneata, parinte, sa faci asemenea vindecari? „. Preotul avea doar Facultatea de Teologie. „Pai, eu am doua facultati. De ce n-as putea sa fac si eu apa sfintita, ca si dumneata?”. Si i-a cerut parintelui, nici mai mult nici mai putin, decat sa-l lase sa imbrace vesmantul preotesc si sa faca impreuna, la el in biserica, slujba de sfintire a apei. Oricat l-au rugat femeia si preotul sa renunte – ca-i pacat mare, ca preotia e o taina si un dar de la Dumnezeu – medicul nici n-a vrut sa auda de asemenea „basme popesti”. Asa ca au tinut slujba un preot si un doctor, amandoi deodata. Mai tarziu, medicul avea sa spuna ca in timpul slujbei, epitrahilul, altminteri usor, ii atarna de gat ca un jug. Vasele cu apa le-au incuiat in doua sertare separate ale unui dulap din casa parohiala, iar cheia a pastrat-o medicul, chipurile „ca sa nu fie dubii”. Odios pariu: dupa trei-patru zile, cand apa lui a inceput sa se strice, medicul a inceput sa fie bantuit de diavoli. Spunea ca zile intregi n-a putut dormi nici o clipa: cum inchidea ochii, ii vedea inconjurandu-l, ii era frica numai sa se intinda in pat, ca sa nu le vada iarasi fetele hidoase. Abia intr-un tarziu si-a amintit de sfaturile femeii din spital. I-a telefonat la Constanta – intre timp ea fusese externata – si a intrebat-o disperat cum sa faca sa scape de groaznicele chinuri. Ea l-a indemnat sa mearga la acelasi preot, sa verifice apele, iar preotul il va dezlega. Medicul s-a dus. Iar cand a deschis dulapul, a izbucnit in plans: apa sa era coclita si puturoasa, iar vasul preotului era plin cu agheasma! Omul „de stiinta” a ingenuncheat in fata preotului, cerandu-i cu lacrimi in ochi iertare. Parintele i-a pus patrafirul pe cap, a citit cateva slujbe de dezlegare si l-a scapat pe veci de ispitirile satanice. Doctorul acesta cred ca traieste si astazi. Dovada ca a ramas un om evlavios este ca pe multi pacienti, pe care nu-i putea trata medical, ii trimitea spre ingrijire acestei femei, care dobandise insusiri extraordinare.
Calugaria alba
Cum spuneam, viata femeii s-a schimbat pe de-a-ntregul. A lasat in urma toate cele lumesti, nu i-a mai pasat nici de agonisirea banilor, nici de infrumusetarea chipului, nici de hainele frumoase. De nimic. A inceput sa posteasca, sa se roage, sa se ingrijeasca de azile de batrani si de camine de copii, sa faca pomeni si parastase pentru morti, intr-un cuvant, sa-si puna intreaga viata in slujba semenilor, fara sa mai pastreze nimic pentru ea. Si azi spune ca, daca n-ar fi suferit moartea clinica, niciodata nu s-ar fi apropiat de Dumnezeu. Aproape fiecare zi din viata ei e plina de semne supralumesti si miracole atat de puternice, incat ar putea fi asemuite – fie si prin spectaculozitatea lor – cu cele pe care le citim, de obicei, in „Vietile Sfintilor”. Eu o vizitez in fiecare vara si pot spune ca traieste ca o sfanta. E o femeie atat de firava, incat crezi ca orice boare de vant ar putea-o rani. Plapanda si trista, cu capul plecat, nu vorbeste decat cand e absolut necesar, si atunci fara risipa de cuvinte. Camera ei seamana mai degraba cu o chilie calugareasca. N-are televizor, traieste saracacios, mananca doar o data pe zi si fara sa se sature, iar din putinul pe care-l are face doar milostenii. Din pacate, sotul ei astepta sa se intoarca de la spital aceeasi Olga pe care o stia el din tinerete. N-a acceptat niciodata aceasta „calugarie alba” a nevestei sale. El nu poate pricepe in ruptul capului cum e posibil ca un om sa renunte la toti banii sai, la ultimul fir de faina din casa, la absolut totul, doar ca sa dea de pomana saracilor. Intr-o luna de iarna, femeia a vrut sa coaca un colac pentru un parastas. Cu toate ca sotul ei i-a interzis sa-l faca, totusi ea l-a facut. Infuriat la culme, barbatul i-a aruncat colacul crud in balcon si a alungat-o din bucatarie. Dimineata, el s-a uitat asa, intr-o doara, pe geam: afara era un ger cumplit – termometrul arata multe grade sub zero -, dar colacul acela dospise! In pofida acestor semne, barbatul devenea si mai cuprins de manie si indoiala. Se certau des, ba a ajuns chiar sa o blesteme. Odata i-a strigat: „Femeie, daca iei din faina asta pentru pomenile tale, sa te umpli toata de bube! „. Pana la miezul noptii, femeia a terminat pomenile, iar dupa exact doua ore, biet sotul ei s-a trezit cu tot corpul acoperit de rani. Au plecat in graba la spital, dar nici dupa doua-trei saptamani medicii nu i-au putut pune vreun diagnostic. Boala isi batea joc de toata priceperea lor: spuneau ca e o eczema necunoscuta, cand disparea intr-o parte, aparea in alta parte, si in cele din urma, neputinciosi, ei au marturisit ca n-au de ce sa-l tina in spital. Din mila, femeia l-a dus la Manastirea „Sfanta Maria” din Techirghiol. Mergea acolo de ani de zile, insa pentru prima data impreuna cu sotul ei. Doar privindu-l, marele duhovnic Arsenie Papacioc l-a pus sa-si ceara iertare sotiei. Apoi, i-a pus mana pe crestet si a rostit o rugaciune de dezlegare. Si la zece minute dupa ce a iesit pe poarta manastirii, toate ranile au inceput sa se vindece ca prin farmec.
Pescarusul
Am lasat pentru sfarsit o istorie care pentru mine are forta unei adevarate pilde biblice. Ti-e greu sa crezi ca s-au putut intampla asemenea lucruri miraculoase, dar va garantez ca asa a fost. Acum cativa ani, o prietena de-a doamnei Olga – femeie vaduva, foarte saraca si cu multi copii – se angajase servitoare la un medic din Constanta. Era ultima ei sansa de a nu ramane pe drumuri. Intr-o primavara, medicul, in timp ce se spala in gradina la cismea, si-a pierdut lantisorul de aur cu cruciulita, primit de la maica-sa. Medicul a dat vina pe servitoare. A batjocorit-o, a tras-o de par, a silit-o sa recunoasca si, in cele din urma, a dat-o afara din casa, convins fiind ca numai ea putea sa ii fure lantisorul. Biata femeie s-a dus la doamna Olga, spunandu-i cu lacrimi in ochi ca fusese aruncata in strada si ca se teme pentru viata copiilor ei, sa nu moara de foame. Abia a putut gasi o camaruta intr-o casa darapanata din suburbiile orasului. La o saptamana de la asa-zisul furt, Olga s-a dus cu sapte pomelnice la manastirile din Muntii Neamtului. Si chiar cand au inceput slujbele, in curtea fostei servitoare a murit un pescarus. Si, sa vedeti: cand a spintecat gusa pescarusului (de foame, se gandise sa-l dea de mancare copiilor), ea a vazut inauntru varful unei cruciulite de aur! Nu l-a taiat mai mult. A plecat cu pescarusul in palma la doctorul care o umilise si, cand acesta a scos din gusa pasarii lantisorul pierdut, si-a cerut iertare si a rugat-o sa vina inapoi.
Si cate n-ar mai fi de spus… Ce invataturi se pot trage din toate astea, nu ma pricep. In ce ma priveste, eu am invatat din viata Olgai ca nu putem dobandi adevarata nadejde decat printr-o mare suferinta. Am mai invatat ca hotarele dintre viata si moarte sunt atat de nestatornice, incat nimeni n-ar trebui sa spuna ca viata noastra se sfarseste aici, pe pamant. Si am mai invatat ca niciodata nu trebuie sa te dai batut: cateodata tocmai acolo, la hotarele vietii si ale mortii, Il poti gasi pe Dumnezeu.”
(La ora realizarii acestui interviu, doamna Olga R. a suferit un grav accident de masina. Mergea spre nordul Moldovei, la inmormantarea tatalui sau. Desi automobilul a fost distrus total, cei dinauntru au scapat, ca prin minune, cu viata. Aceasta informatie am primit-o de la parintele duhovnic al femeii, Părintele Arsenie Papacioc.)
„Invatati sa muriti si sa inviati in fiecare zi”
Si ce dovada mai convingatoare a tuturor acestor miracole ar putea exista decat marturia marelui duhovnic Arsenie Papacioc? El ii cunoaste intreaga viata, ii este duhovnic si povatuitor de zeci de ani. Olga nu face absolut nimic fara sa-i ceara sfatul. Niciodata nu s-a considerat o vindecatoare – Doamne fereste, o sfanta! – ci doar o femeie simpla si cu frica lui Dumnezeu. Parintele insusi marturiseste ca sora Olga ii este azi una dintre cele mai vrednice ucenice, mai smerita chiar decat multe dintre monahii. El a povatuit-o sa nu intre in manastire, deoarece, traind in lume, i-ar putea ajuta mai mult pe cei din jur decat o calugarita. E atat de convingatoare, are atata har, te convinge usor ca viata ta ar putea fi si altfel.
– Sfintia voastra, v-as ruga sa-mi spuneti cateva cuvinte despre credincioasa Olga, al carei parinte duhovnic sunteti.
– De 25 de ani sunt la Manastirea Techirghiol si tot de 25 de ani o cunosc pe sora Olga. Participa la slujbe cel putin o data pe saptamana, sunt perioade cand vine in fiecare zi. Chiar ieri am vazut-o. Era ora cinci dimineata, afara era inca intuneric si ea ma astepta la usa chiliei, in frig. Din cauza accidentului de masina, sarmana de ea nu poate face nici macar doi pasi decat sprijinita. Eu ma pregateam pentru proscomidia de dinaintea liturghiei si dansa m-a rugat s-o las sa-mi duca mica sticluta de vin pentru impartasanie, stiind ca si eu am avut recent o operatie si ca urc scarile bisericii foarte greu. Si am plecat: pana la biserica sunt cativa pasi, iar ea, sprijinita de subtiori, imi ducea, cu un fel de demnitate, sticluta aceea de vin.
Ce sa spun, este o femeie foarte credincioasa, foarte traitoare si bine orientata duhovniceste, insa pe pozitia de a implini traditional viata crestina: e supusa tuturor regulilor bisericii, cunoaste foarte multe din randuiala vazuta a preotului la liturghie, vadeste o evlavie cum rar poti intalni. Traieste foarte simplu, nu glumeste si nu vorbeste cu nimeni despre sine. Daca ati lua legatura cu ea, nu v-ar spune nimic, fiindca e foarte smerita.
– Parinte Arsenie, ce parere aveti despre fenomenul mortii clinice? Il pot ajuta pe un om trairile deosebite din timpul unei morti clinice, pentru a-si redobandi credinta in Dumnezeu?
– Biserica n-are o pozitie speciala fata de fenomenul mortii clinice. Noi nu ne amestecam, n-avem cum. Nici cel mai priceput om de stiinta n-a putut vreodata lamuri acest subiect, altminteri destul de „nestiintific”. Totusi, biserica stie precis, fara dubii, ce e de facut, pentru ca sa ne salvam dincolo de moarte. Trebuie sa ne pregatim de o inviere. Si asta depinde de trairea autentica, dupa masura fiecaruia, a momentelor pe care le traim. Invatati, asadar, sa muriti si sa inviati in fiecare zi. Ganditi-va ca veti muri chiar azi. Eu am fost la capataiul multor muribunzi si va pot spune ca toti, dar absolut toti, voiau sa mai traiasca macar o singura zi. Inca o zi.
Sursa: http://ortodoxia.me/olga-romanca-ce-a-murit-si-a-inviat/

Bunica, partizanul basarabean Ion Amariei, rușii și toporul

Niciun comentariu:

- Ioane, cu mâna mea dreaptă făcătoare de cruce, îti dau toporul ăsta, că atât mi-au mai lăsat bolșevicii, dă-le în cap satanelor, căci altfel nu ne vor lăsa să trăim. Cu aceste cuvinte l-a întâmpinat bunica mea pe Amariei Ion, învățătorul din satul vecin de pe celalalt mal al Prutului, venit in Bădărăi să vadă cu ochii lui urgia de care auzise. Imediat după război, în jur de cinzeci de soldati rusi, condusi de un civil care vorbea stricat românește, au năvălit pur si simplu în sat cu gând de crimă si jaf. In micul cătun nu mai rămăseseră decat femei, copii si batrani, barbatii în putere fie muriseră pe front, fie “călătoreau” cu trenul fără geamuri spre Siberia, unul dintre acesti “pasageri” fiind si bunicul meu Gheorghe (a reușit să sară printr-un noroc chior din tren, dar s-a întors acasa mult mai târziu stând câteva luni ascuns prin păduri). Norocul sătenilor din Bădărăi a fost ca prin intermediul unui fiu de țăran ce se îndragostise de o rusoaica din Partid, dar care totusi rămăsese român, aflaseră din timp de acesta incursiune mârsavă. Majoritatea părăsiseră localitatea, dar unii isi săpară adaposturi sub pământ, prin spatele gradinilor, luandu-si cu ei strictul necesar pentru a supravietui cateva zile; bunica-mea isi luase cu ea si un topor. Era femeie însemnata în sat, avea “puteri”, după cum spuneau taranii, stia într-un fel anume să meargă pe sub apa pentru a prinde cu usurinta pesti, dezlega de deochi pe oricine, vorbea cu păsările și animalele precum cu oamenii, tesea la război modele minunate, dupa cum puteti vedea si în poză, stia să scrie si să citeasca perfect, desi nu călcase pe la scoli, si mai ales credea nelimitat în Hristos, de până si popa din sat ii cerea sfaturi în cele bisericesti.
Rușii răseseră tot dupa desantul lor. La câteva case puseseră foc, în urma nu mai rămase nici urma de animal, porci, vite, oi, tot ce mai aveau oamenii prin gospodarii fusese luat, furat mai bine zis. Dar nu acest lucru a durut-o cel mai mult pe femeie atunci cand a iesit din adăpost. Satanele rosii, dupa cum le spunea ea, i-au batjocorit icoanele din casa, pe care ea le săruta si le mângaia de nu se asezau pe ele niciun fir de praf. Genunchii ei le povestiseră sfintilor tot zbuciumul ei de româncă, toate păcatele ei omenesti, toate fericirile și lacrimile ei le argintau prin colturi iar mâinile sale mici dar otelite de muncă le mângaia în fiecare seara…și atunci, în acea zi, le găsise călcate în picioare de păgâni. Ioane, mă auzi, ia toporul, astia nu pe noi vor sa ne omoare, ci pe Hristos; ascultă la mine, ei ne vor lua icoanele, ni-l vor lua pe Dumnezeu si vom rămâne singuri aici pe pamant.

Invățătorul se tulbură de vorbele creștinei, văzuse si citise multe în cei șaizeci de ani pe care-i avea, dar de o asemenea oroare nu mai auzise; nici macar tătarii nu făcuseră asemenea prăpăd. Se întoarse pe celalt mal al Prutului, si se duse mânat de un gând de neoprit la scoala lui. Intra în clasă, se închină la Icoana Maicii Domnului, lua din micuta magazie a scolii un ciocan, trei cuie mari, se întoarse în clasă si fixă si mai bine Icoana în perete, de parcă toata viata lui ar depinde de atunci încolo de acest fapt. Se duse mai apoi glont la primaria pe care flutura deja steagul rosu si le spuse celor de acolo: măi oameni buni, eu stiu ce aveti în cap, dar eu, Ion Amariei, vă spun un singur lucru: în casa mea care este scoala, am bătut în trei cuie o Icoană; eu acum mă duc în păduri caci nu pot trăi alături de voi, iar voi, de bună voie nu plecati de aici, dar, luati aminte, din când în când mă voi intoarce în sat…de nu voi găsi Icoana la locul ei, voi nu veti mai trai, transmite-ti asta si mai departe.

Amariei Ion a fost unul dintre luptătorii basarabeni despre care nu s-a scris, doar s-a vorbit, s-a povestit, nu-l veti găsi pe google sau pe vreun alt motor de căutare, sau cum naiba se mai cheamă, în cărți nici atât, îl veti găsi in schimb povestit de salciile ce mângâie apa Prutului asa cum bunica-mea mângaia icoanele și în memoria câtorva țărani din zona Bivolari si Ungheni.
…si Amariei s-a intors în sat, asa cum le-a promis.

La scoala lui, care între timp fusese transformată în sediul local al partidului comunist, era mare veselie. Luminile erau aprinse si vreo zece tovarasi chefuiau nevoie mare pe muzica rusească difuzata de un patefon vechi. Usa clasei se deschise si în cadrul ei se înfățișă o silueta neagră încadrată de noapte si luna; era Ion, cu barba căruntă atârnându-i până la brâul înfășurat în chimir. Părul vâlvoi, nepieptănat încadra un chip de om care datorita lucirii ochilor aducea a lup. Sângele lor negru le inghetase in vine la vederea arătării de om. Ochii lui se îndreptară către peretele dinspre răsărit, încruntându-se si mai mult la nevederea luminii: v-am spus, draci ce sunteti, sa nu-mi luati Icoana! Ne-ati luat casele, pământurile, țara, dar v-am spus sa nu îl luati si pe Hristos! Dar ce vorbesc eu de lucruri sfinte, văd ca vouă vă e sete, ce bei, tovarășe Alioșa, vinul Basarabiei? Nu mai bine iti dau eu oleaca de apă sfintită din Prut? Amariei isi chemă printr-un șuierat camarazii, îl legă pe primarul comunist cu mâinile la spate, si dădu ordin să i se aducă din Prut o galeată mare cu apa. Se duse mai apoi până la subsol, unde stia el ca are într-o cămăruță ferită câteva pipete cu ajutorul carora, în urrma cu câtiva ani, ii învata pe elevi tainele chimiei; le găsise, acestea nefiind considerate periculoase de catre comunisti. Reveni in clasa, si-i spuse tovarasului: acum cred ca este cam miezul noptii, stai linistit, până dimineata te saturi de băut, dar nu vin moldovenesc, ci apa de Prut, poate asa devii si tu un pic de român, daca tot vrei sa conduci treburile pe aicea…

Si Alioșa tot a băut…până dimineata cu pipeta, căci domnul învățător era destul de meticulous și se plictisea greu, amănuntul asta uitasem sa-l spun.


Nu stiu cum si când a murit Ion; pesemne că nu de moarte bună. In schimb, îmi aduc aminte ca bunica-mea mi-a povestit ca odată a trecut Prutul pe sub apa, asa cum stia numai ea (spunea că Hristos nu uita de ea nici acolo, si că îi dă aer), si că s-a dus în pădurea de pe celălalt mal, într-un loc anume. A aprins o lumânare și s-a întors acasă cu un topor.

GLUME... NOBILE

Niciun comentariu:
În ajunul morţii înţeleptului SOCRATE, un prieten se duse să-l viziteze la închisoare şi dădu acolo peste un profesor de muzică, ce tocmai îl învăţa pe filosof un cîntec la liră. 
- Păi cum – exclamă prietenul -, mîine vei muri şi astăzi mai înveţi un cîntec nou?!
La care Socrate i-a răspuns:
- Dar cînd să-l mai învăţ, dragul meu?

Într-o zi, văzîndu-l ducele Jacques-Henri de Duras pe filosoful DESCARTES cum se delecta cu nişte specialităţi culinare, îi zise în zeflemea:
- Cum, şi filosofii mănîncă lucruri atît de bune?!
- De ce nu? – îi răspunse René Descartes. Îţi inchipui oare că Dumnezeu a creat lucruri delicioase numai pentru proşti?

În carnetele sale, LEONARDO DA VINCI şi-a notat, alături de numeroase schiţe, observaţii, informaţii, impresii, şi unele anecdote spuse între prieteni. Iată una dintre ele:
Un pictor, fiind odată compătimit cu mirare de cineva că tocmai el, care a pictat tablouri atît de frumoase, are copii atît de urîţi, a răspuns: „Tablourile le-am pictat ziua, pe cînd pe copii i-am făcut noaptea!”.

Cea mai importantă descoperire atribuită lui Pitagora este celebra teoremă care-i poartă numele. Legenda spune că, dîndu-şi seama el de importanţa extraordinară a descoperirii sale, a dat un mare ospăţ în cinstea zeilor, pentru care a sacrificat o sută de boi.
Despre această împrejurare HEGEL obişnuia să spună ironic: „A fost o veselie şi o sărbătoare a spiritului pe socoteala boilor!”.

Se spune SOȚIA LUI PITAGORA era ea însăşi o femeie instruită şi inteligentă. Fiind odată întrebată după cît timp se purifică o femeie care s-a împreunat cu un bărbat, ea ar fi răspuns: „Cu propriul soţ, imediat; cu altul, niciodată”.

TALLEYRAND stătea într-o zi între Doamna de Staël şi Doamna Récamier, galant cu amîndouă, dar totuşi cu o vădită înclinare spre cea de-a doua.
- În sfîrşit – spuse la un moment dat, iritată, Doamna de Staël –, dacă am cădea amîndouă în apă, pe care ai salva-o mai întîi?
- O, doamnă baroană – răspunse Talleyrand –, sînt sigur că înotaţi ca un înger!

 
Filosoful francez FONTENELLE, nepotul lui Corneille, se duse într-o zi, dis-de-dimineaţă, cu o problemă urgentă, în vizită la o doamnă cu care era prieten. Doamna îl primeşte în capot şi se scuză:
- Vedeţi, domnule Fontenelle, mă scol pentru dvs.! 
- Da, doamnă, dar vă culcaţi pentru altul! – mormăi filosoful.

HENRIC VIII, regele Angliei, hotărî să trimită un episcop la Francisc I, regele Franţei, într-o vreme cînd relaţiile dintre cei doi monarhi erau foarte încordate. Episcopul îi obiectă că misiunea încredinţată îi punea viaţa în primejdie.
- Să nu-ţi fie teamă! – ripostă Henric. Dacă Francisc te va ucide, voi pune să fie decapitaţi toţi francezii aflaţi în puterea mea.
- Vă cred – spuse episcopul. Mi-e teamă însă că nici unul dintre capetele lor nu se va potrivi pe umerii mei!

NAPOLEON avea o formulă favorită pentru a-şi exprima dispreţul pentru cineva: „E penultimul dintre oameni!”. Întrebat odată de ce penultimul, împăratul a răspuns: „Ca să nu descurajez pe nimeni”.

Sursa: https://www.facebook.com/codrescu.razvan/posts/1627729043914497

8/20/2017

Gândurile rele produc numeroase toxine în creier şi-n organism. egoismul şi invidia îmbolnăvesc ficatul; pe când mânia, gelozia şi frica otrăvesc inima.

Niciun comentariu:

Părintele Porfirie, mare duhovnic al Greciei contemporane, învăţa pe ucenicii săi faptul că multe din bolile lor se datorează gândurilor rele. Toate bolile de stomac, de intestine, de rinichi (piatra la rinichi), de ficat şi afecţiunile psihice se produc din cauza gândurilor rele şi a supărărilor lăuntrice.
Unele organe umane sunt, mai mult decât altele, îmbolnăvite de gândurile rele. De pildă, egoismul şi invidia îmbolnăvesc mai ales ficatul; pe când mânia, gelozia şi frica otrăvesc mai degrabă inima.
Efectul rău al gândurilor rele se poate observa foarte uşor din circulaţia sângelui. Astfel în urma unui acces de mânie se poate observa răcirea extremităţilor corpului uman.
Gândurile rele produc numeroase toxine în creier şi-n organism, iar gândurile pătimaşe înveninează toate celulele trupului. O criză de mânie poate distruge celulele nervoase, precum un scurtcircuit un bec electric.
Ȋndeosebi digestia suferă când creierul este neliniştit. Poţi să mănânci bine şi să elimeni normal şi totuşi ţesuturile să sufere de foame, dacă otrava supărării sau altă otravă mentală ţi-a stricat calitatea şi compoziţia sucurilor digestive. Când sufletul este deprimat de frică, de grijă, de gelozie, de mânie, sau de ură, sucul gastric este secretat în condiţii nepotrivite, este de calitate inferioară, nu mai are compoziţia chimică normală şi adeseori conţine toxine. Să nu staţi niciodată cu necazurile la masă, căci nimic nu distruge mai repede digestia decât o minte cu gânduri neliniştite şi pline de griji şi frică.
Grija, neliniştea, deznădejdea sau ideile panicarde, dacă ne copleşesc,   ne   micşorează   energia   şi   vitalitatea, grăbesc rănirea şi scurteză viaţa. Cinci minute de mânie sau zavistie pot dăuna atât de mult sistemului nervos, încât vindecarea poate dura uneori mult timp, iar câteodată răul este ireparabil.
Ȋmpotriva acestora, Părintele Porfirie dădea următoarele sfaturi:
Să spui mereu adevărul!
Să faci totul cu calm!
Să te rogi pentru a deveni mai bun!
Să fii întotdeauna bun şi ascultător!
Să ai răbdare cu ceilalţi!
Să nu te necăjeşti!
Să nu fii prea sensibil!
Să fii destoinic în munca ta!
Să fii un exemplu demn de urmat, pe calea lui Hristos! în acest fel te vei izbăvi de gândurile rele şi de bolile tale.


Sursa: Parintele Daniel de la Rarau, Gandurile bune in viata crestinului ortodox. Viata ca o praznuire duhovniceasca, Ed. Panaghia, Colectia "Rugul Aprins", 2013
http://altarulcredintei.md/multe-boli-se-datoreaza-gandurilor-rele/

Cum servesc românii, în fiecare zi, cancer pe pâine?!

Niciun comentariu:

Azi vă vom arăta dovada clară că parizerul conține mult mai multe substanțe chimice decât carne…
Da, este adevărat, nu vă omoară pe loc, ci în câțiva ani. Sună tentant? Ești dispus să citești acest articol? Este spre binele sănătății tale să o faci!
Totul a început cu procesul de otrăvire a populației, ideea principală a acestui proiect fiind aceea de a nu omorâ consumatorul atunci când a digerat produsul, ci lent. Lent dar sigur, nu? Motivul este de la sine înțeles – Industria farmaceutică să prospere de pe urma îmbolnăvirilor!
Vorbim despre banalul parizer, cel care este consumat de sute de mii de români zilnic, îmbolnăvind tot același număr de persoane. Nu o spunem noi, ci dovezile cercetărilor. Dintre toate preparatele pe bază de carne, parizerul și crenvurștii sunt cele mai nocive.

În parizer se găsesc peste 48 de aditivi alimentari, astfel că demult producătorii de mezeluri nu își mai pun problema sănătății clientului.

Te-ai întrebat de ce mirosul și gustul parizerului nu mai este acela pe care îl știai din trecut? Tocmai ai aflat răspunsul! 14 aditivi, într-un produs, reprezintă 14 substanțe chimice, despre care nici cercetătorii nu pot da prea multe detalii, în ceea ce privește interacțiunea dintre ele, deoarece experiențe pe oameni nu s-au făcut, cel puțin nu în laborator.

Unul dintre acești compuși chimici este caragenanul, despre care se știe faptul că este cancerigen.

Statisticile arată clar faptul că, consumate constant, aceste substanțe chimice duc la apariția cancerului. Rata de îmbolnăvire este cel mai bun exemplu, din păcate! Rata mare a cancerului de colon se datorează consumului de mezeluri, deoarece anumiți coloranți, cum ar fi dioxidul de titan, au capacitatea de a penetra mucoasa stomacală, ajungând în sânge, apoi în organe, a menționat Dr Costel Stanciu (Președintele asociației Pro Consumatori)

Din ce se face parizerul?

Principalul ingredient este emulsia de șorici, adică emulsia de piele de porc, urmează carnea separată mecanic, aici vorbim despre resturile de carne, iar lista poate continua în același ritm, cancerigen!
Echipa Kanal D a dus la laborator o mostră de parizer, pentru a vedea ce conține cu adevărat. Rezultatul?
Cum producătorii aleg să nu pună prea multă carne, aceasta este înlocuită cu zaharuri, colagen și amidon, substanțe care sunt menite să atârne greu la cântar și să dea gustul de parizer. Un alt ingredient cheie al parizerului este carminul, colorant extras dintr-un gândac exotic. Așa că dacă nu aveți origini asiatice, probabil că nu vă este pe plac să aflați asta… insecta se numește coșenila și este folosită în aproape toate produsele procesate, din carne.

Iată mai jos Rețeta îmbolnăvirii?

– Resturi de pui
– Slănină
– Sare
– Piper
– Făină
– Zahăr
– Carmin
– Amidon
– Caragenan
– Peste 20 de aditivi alimentari

Deci, dacă acest produs ne îmbolnăvește, de ce îl mai găsim pe rafturile magazinelor? Dr. Costel Stanciu ne răspunde:

“Standardele aplicabile Industriei Alimentare, au fost abrogate, în sensul că au fost lipsite de caracterul de obligativitate. Astfel, ne mai fiind obligatorii rețetele, cei din afară au venit cu rețete nesănătoase, în care procentul de carne este sub 30% și a început astfel procesul de otrăvire lentă a populației”.
Acestea fiind spuse, îți adresez următoarea întrebare: mai poftești sau nu la cancer pe pâine?
Vezi mai jos video cu reportajul și spune-mi dacă vei mai mânca!



Sursa: https://secretele.com/2017/07/cum-servesc-romanii-fiecare-zi-cancer-pe-paine.html

Popular Posts

top navigation

       
   

Pagina de folos in lume

Labels

Inscris pe

Bloguri, Bloggeri si Cititori

Vizitatori pe blog